29 Martie 2023
Arta digitală la Cluj
La sfârșitul săptămânii trecute, Centrul de Interes din Cluj a găzduit expoziția Waves a studenților de la masteratul Digital Interactive Arts al Facultății de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
Lucrarile sunt rezultatul colaborarii cu artistul si profesorul austriac Klaus Obermaier care a deschis vernisajul cu un performance.
Emisiunea Zebra cu Mihaela Dedeoglu la RFI Romania a fost prezentă la expoziția ”Waves” de la Centrul de Interes, ocazie cu care Mihaela Dedeoglu a stat de vorbă cu Florin Ștefan - președintele Federației Centrul de Interes, artistul Klaus Obermaier, Horea Avram - conferențiar la Facultatea de Teatru și Film UBB și Rodica Mocan - coordonatoarea programului de master Digital Interactive Arts - DIA.
Florin Ștefan: „Parcă nu m-am văzut niciodată doar pictor. Sunt o fire neliniștită care are nevoie să facă mai multe lucruri deodată”
Florin Ștefan este manager cultural şi artist. Profesor universitar doctor la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, a studiat Master (DESS) la Université Paris III Sorbonne Nouvelle, Relations Interculturelles, Politiques Culturelles Internationales et Gestion des Arts (2000 – 2001). A fost rezident al statului elvețian la Museo Vela din Ligornetto, prin programul guvernamental ArtEst (1995). A înființat Fundația Culturală Intact (2000) şi în 2011 a lansat și coordonat la Fabrica de Pensule proiectul-pilot al fundației, SPAȚIU INTACT, și spațiul de rezidențe Atelier Intact, pentru promovarea tinerilor artiști români. A organizat, produs şi curatoriat expoziții și conferințe cu invitați internaţionali de prestigiu: Ami Barak, Frank Demaegd, Klaus Obermeyer, Luc Tuymans, Michael Borremans, Matthias Weischer, Adel Abdessemed, Eric Baudelaire, Hito Steyerl, ORLAN, Alfredo Pirri, Valentina Valentini, Pascal Beausse, Yann Toma și alții. În 2017 a cofondat Centrul de Interes, şi este președinte și director executiv al Federației Centrul de Interes. A fost curatorul pentru România al bienalei Jeune Création Européenne, Montrouge – Paris (2017, 2019). Din 2016 este reprezentat de galeria Anne-Sarah Bénichou, Paris (expoziţii personale „FaceTime”, 2016 şi „This Is Not a Love Song”, 2018).
În anul 2021 a fost decorat cu titlul Chevalier de L’Ordre des Arts et des Lettres al Republicii Franceze. Artistul a fost recenzat în ArtPress, Artension, Beaux-Arts magazine, Artribune, Revista Arta, Vogue, Haaretz și Artmagazin.
Descrie-ne traseul tău profesional plecând din Baia Mare (orașul natal) la facultate în Cluj Napoca. Ce te-a determinat să rămâi definitiv în inima Ardealului?
M-am născut la Batiz, în județul Hunedoara, unde tatăl meu era preot. Mi-am petrecut copilăria la Remetea Chioarului, un sat din proximitatea Băii Mari, părinții mei mutându-se la scurt timp după nașterea mea acolo. Ulterior ne-am mutat din nou în Baia-Mare. Îmi amintesc că de la început îmi plăcea mult să desenez, lucru remarcat de părinți și de apropiați ai familiei mele. În cele din urmă ai mei au luat decizia de a mă transfera la școala de artă din oraș. Asta se întâmpla odată cu împlinirea vârstei de treisprezece ani. Au fost doi ani foarte frumoși acolo, plini de magie și plini de provocări în care am avut parte de un grup de colegi foarte talentați și pasionați de pictură, lucrul acesta dându-mi impulsul de a învăța să mă exprim liber și fără complexe. Anii petrecuți la școala de artă de la Baia-Mare m-au marcat decisiv și nu am avut o altă opțiune care să-mi schimbe destinul. Pe parcursul vieții am avut și alte pasiuni sau hobby-uri, dar care nu au avut decât rolul de a-mi întări convingerile legate de artă. Din păcate liceul de arte din Baia-Mare s-a desființat chiar în anul în care am ajuns acolo, reducându-și programul la gradul de școală gimnazială. Statul comunist avea nevoie de furnici și nu de greieri, se spunea atunci. Acest fapt trist mă aducea în pragul renunțării la profilul artistic sau în a alege să continui într-un alt oraș mai mare care să aibă un liceu de artă. Șansa mea s-a numit Silvia Onișa, o doamnă pictoriță din Baia-Mare care m-a pregătit și m-a convins să merg mai departe pe traseul artistic. Am ales Clujul, oraș universitar care era cel mai aproape de Baia-Mare și care m-a cucerit în scurt timp. După ce am ajuns aici, la vârsta de șaisprezece ani, nu am mai părăsit orașul acesta niciodată. Știu că mai târziu, Silvia Onișa a continuat să susțină și să îndrume tineri talentați fondând o asociație artistică în acest scop, descoperindu-l astfel pe tânărul Adrian Ghenie și alți artiști tineri care și-au continuat parcursul artistic la Cluj şi dincolo de el. Consider că astăzi trebuie să-i fim cu toții recunoscători și să ne aducem aminte despre crezul, inspirația și sacrificiul ei de atunci. Poate că acesta este exemplul major care m-a determinat să susțin și eu mai departe tinerii artiști prin programul de rezidențe și expoziții de la Atelier Intact și SPAȚIU INTACT pe care îl desfășor de peste zece ani.
Este cunoscut faptul ca ai terminat facultatea la clasa profesorului Maxa. Cât de mult te-a marcat întâlnirea cu acest artist-pedagog ardelean?
Profesorul și pictorul Florin Maxa, era un intelectual desăvârșit, un om cu o cultură imensă, un iubitor al literaturii, al filosofiei și al muzicii culte. A fost probabil cel mai important colecționar de muzică clasică din Cluj și din România (avea o colecție de peste trei mii de discuri cu lucrări muzicale de excepție). Un artist cu calități remarcabile care a primit poate prea puțină recunoaștere. Să nu uităm că în acei ani noi nu aveam facilitățile pe care ni le oferă azi internetul iar comunitatea studenților era extrem de redusă ca număr. În atelierul anului meu de studii eram doar doi colegi studenți. În aceste condiții rolul unui pedagog era esențial, aportul lui putea fi decisiv. Am avut șansa de a avea multe repere comune, care au creat punți indestructibile; la rândul meu am fost și sunt un pasionat al muzicii. Azi simt că experiența pe care am avut-o cu profesorul și artistul Florin Maxa îmi este în continuare de mare folos şi în pictura mea, dar și în rolul meu de profesor, în relația cu tinerii studenți masteranzi pe care îi îndrum.
Cum se împacă meseria de pedagog (Universitatea de Arte și Design din Cluj Napoca) cu cea de pictor și manager cultural?
Îmi este greu să spun. Parcă nu m-am văzut niciodată doar pictor. Sunt o fire neliniștită care are nevoie să facă mai multe lucruri deodată. Nu am reușit să limitez sau să schimb asta vreodată și nu știu dacă voi reuși, chiar dacă îmi propun mereu să-mi simplific viața. Cert este faptul că aceste preocupări se leagă, sunt complementare iar experiențele multiple mă provoacă. Sunt convins că ai observat și tu asta Mihai, prin tot ceea ce faci și tu.
Cât de actuală mai este astăzi pictura? Reinventarea ei ține de tehnică, materiale noi folosite, sau de conceptul din spatele imaginii?
Cred că pictura nu trebuie reinventată ci doar continuată. Mai întâi, cred că este vorba de subiect, de concept, apoi vine meșteșugul pentru a da expresie mesajului transmis.
Ai fost inițiatorul Festivalului Intact de artă pluridisciplinară (1999). Ulterior ai deschis Atelier Intact în Fabrica de Pensule (2011-2016). Astăzi el continuă să funcționeze la Centrul de Interes. Ce înseamnă pentru tine brandul Intact și faptul că funcționează continuu de atâția ani?
Adevărat, acest lucru este o urmare firească a preocupărilor mele de până atunci, a activităților mele manageriale și muzicale începute prin anii 90 când am fondat un grup muzical a capella cu care am făcut turnee și spectacole naționale și internaționale (Strasbourg-festivalul Les Nuits de Noël, Laussane-Teatrul Octogone Pully, Sala Radio Swiss Cultural din Berna și Catedrala Grossmünster din Zürich) se numea Colindătorii de Cluj. Am produs și un album în Elveția la casa de producție muzicală world, AMORI. În 1998 am lansat un proiect perceput ca fiind inedit în perioada aceea, o expoziție de picto-obiecte, împreună cu colegul meu Theo Mureșan, numită “Grădina Edenului”. Succesul public al expoziției, dar și organizarea acelui eveniment a fost observat ca o reușită managerială concomitent cu cea artistică. Urmarea: Ernö Bartha, sculptor și proprietar al unui Club clujean al sfârșitului anilor 90 numit Music Pub, care desfășura un program cultural interesant, inedit pentru orașul nostru și care se dorea alternativ, mi-a propus să mă alătur lui și astfel am devenit directorul artistic al fundației culturale pe care o înființase, sub numele A.N.O.. Experiența acelor ani 1998-2000 la Music Pub, cu organizări de concerte, spectacole de teatru, carnavaluri și expoziții mi-au deschis colaborări cu centre culturale, manageri, oameni de artă și oameni de business care m-au făcut să-mi descopăr mai mult înclinațiile mele manageriale. Într-un timp foarte scurt m-au adus în situația de a simți nevoia de mai mult, exercitând și o activitate de impresariat. Am lansat împreună cu Ernö cunoscuta fanfară Șavale pe care am scos-o în lume prin câteva prime turnee. La scurt timp am simțit nevoia organizării unui festival pluridisciplinar, se întâmpla în anul 1999 și se numea pe atunci Festivalul Intact Music Pub. În anul 2000 am înființat propria fundație numită Fundația Culturală Intact care a început ca o platformă de continuare și promovare la o altă scară a festivalului Intact. Îmi amintesc ce dificil era atunci să găsești suport pentru un asemenea proiect dar asta m-a ambiționat să învăț, să lupt mai mult pentru atingerea țintelor pe care mi le propuneam. Ambasada Republicii Franceze a fost unul dintre partenerii cheie, ajutându-mă mult prin intermediul Centrului Cultural Francez din Cluj. Aici o menționez pe Christiane Botbol, directoarea Centrului Cultural Francez din acei ani. Domnia sa m-a remarcat și m-a susținut în activitățile mele de atunci. La propunerea sa am am aplicat la un masterat specializat la Universitatea Paris III Sorbonne Nouvelle, Relații Interculturale, Politici Culturale Internaționale și gestiunea Artelor. În anul 2001 m-am întors în țară și am reluat colaborarea cu Centrul Cultural Francez, fiind partener al acțiunilor culturale majore: Fête de la musique, Festival Culture du monde de Gannat, din Auvergne, sau Biennale de la danse de Lyon 2004. Au fost câțiva ani în care activitățile mele se concentrau pe impresariatul artistic, în special pe promovarea culturii românești în străinătate. Am organizat turnee, evenimente artistice în Franța, Germania, Italia, Elveția și Portugalia cu artiști români, cum ar fi celebrul Grup Iza din Maramureș, Fanfara lui Crăciun din satul Zece Prăjini, Fanfara din satul Cozmești, Fanfara lu’ Gălan din Caransebeș. Eram conștient că succesul filmului Underground al lui Emir Kusturica și al muzicii lui Goran Bregović oferea o oportunitate unică pentru senzaționalele fanfare din România care aveau ocazia să se arate lumii și să se impună în Europa. De multe ori turneele acestea erau însoțite de expozițiile mele cu fotografii, care documentau viața și activitatea artistică a celor pe care îi promovam. Am produs albume muzicale în colaborare cu Radio Ticino din Elveția și Radio Budapesta. Au urmat doi ani de pauză iar în ceea ce mă privea consideram că trebuie să mă întorc la paleta de culori din atelierul meu. Și totuși, în anul 2009 se lansa la Cluj un nou proiect curajos, Fabrica de Pensule, unde mai mulți actori culturali, galerii comerciale și artiști s-au unit într-un proiect cultural-artistic la care fără ezitare m-am alăturat și eu. Se întâmpla în anul 2010 și aveam atunci un scop precis de a susține și promova tineri absolvenți talentați care ieșeau din atelierele Universității de artă şi Design din Cluj și care urmau să se întâlnească cu provocările vieții de artiști liberi. Am înființat atunci Atelier Intact, un spațiu de lucru, de întâlniri și promovare pentru tinerii artiști selecționați de mine, după ce îi remarcam în anii de profesorat. Demararea acestui proiect nu ar fi putut fi posibilă fără să am susținerea unei prietene apropiate, Ramona Vuza, medic și om de afaceri care colecționa artă. I-am descris ideea mea și mi s-a alăturat imediat, susținându-mă cu multă generozitate. După un an mi s-a ivit oportunitatea să preiau un atelier conex și am lansat noul spațiu expozițional pe care l-am numit SPAȚIU INTACT. La început se dorea a fi o galerie care să promoveze direct artiștii rezidenți dar foarte repede lucrurile au evoluat diferit; am conștientizat necesitatea unei activități educative mai intense. De-a lungul timpului, am invitat nume de referință ale artei contemporane internaționale și românești, curatori, artiști, galeriști ca: Ami Barak, Frank Demaegt, Michael Borremans, Luc Tuymans, Adel Abdessemed, Pascal Beausse, Eric Baudelaire, Mathias Weicher, Hito Steyrl, Guy Ben Ner, Douglas Gordon, ORLAN, Allora & Calzadilla, Mircea Suciu, Cornel Brudașcu, Horea Avram, Dana Altman, Simona Nastac și alții. Din anul 2017, SPAȚIU INTACT s-a relocat în clădirea unei foste fabrici clujene numită cândva Tehnofrig. Cu o nouă structură – o parte semnificativa din galeriile și spațiile de proiecte mutate din Fabrica de Pensule – am fondat împreuna cu un grup de colegi Centrul de Interes. Am început în primii ani cu evenimente constituite din lansarea mai multor expoziții, dar ulterior programul nostru s-a convertit într-o formă nouă, punând de această dată accentul pe organizarea unor expoziții de anvergură după modelul international al cunoscutelor Kunsthalle. Eram conștienți că orașul Cluj, într-o plină dinamică de dezvoltare economică, avea nevoie mai mult ca oricând de un program cultural-artistic susținut şi coerent, pe care evenimentele majore de divertisment, prin festivalurile pe care le produce în fiecare an, nu îl pot suplini. Am produs alături de colegii mei un număr mare de expoziții în anii care au urmat. Astăzi brandul Intact se poate manifesta diferit în cadrul noului format al Centrului de Interes unde poate să se extindă sau să se reducă ca suprafață, în funcție de cerinţele fiecărui proiect. Am organizat, sub umbrela SPAȚIU INTACT mari expoziții, cum au fost PASSI-Alfredo Pirri, NOW-Jane McAdam Freud, Les Films de Sainte ORLAN, avându-l curator invitat pe Horea Avram (un proiect la pregătirea căruia am lucrat mai mulți ani), “Marea parada a ambalajelor fără suflet”- Darie Dup, curatoriat de Horea Avram, Everything under control – Harry Hachmeister, curator Alex Miruțiu. Acum, la început de an 2023 nu intenționez să reduc ritmul și intensitatea acțiunilor generate de SPAȚIU INTACT; noi idei sunt pe rol și îmi doresc foarte mult să le văd realizate, aduse în fața publicului iubitor de artă, din Cluj și celor care ne vizitează orașul. Cert este că pentru mine SPAȚIU INTACT a devenit un mod de viață, pe care nu-l pot desprinde de arta mea sau de rolul meu de profesor al Universității de Artă și Design din Cluj.
Începând cu 2017, ai adus bienala Jeune Creation Europeenne la Cluj prin care ai promovat tineri artiști români în întreaga Europă. Cum ai reușit acest lucru, și cât de important este acest eveniment pentru oraş?
Da, a fost un moment în care trebuia să iau foarte repede o decizie. Am primit un apel de la Paris și trebuia să mă decid dacă vreau să mă alătur acestui proiect, introducând România și Clujul în circuitul acestei bienale itinerante care cuprindea șapte orașe din șapte state europene. Epicentrul’ bienalei JCE se afla la Montrouge-Paris unde se desfășoară de peste șaizeci de ani Salonul de artă care-i poartă numele. Dacă vorbim despre importanța acestui parteneriat, consider că nu privește doar orașul Cluj. Câștigul real e la nivel național, oferind șansa artiștilor români să fie selecționați și făcuți vizibili pe o scenă largă continentală prin parcursul itinerant al bienalei și atenția experților și a publicului de artă european. Nu în ultimul rând, am stimulat creația artiștilor români prin premiile acordate, în urma unor jurizări asumate de experți, personalități ale artei contemporane din România, www.fundatiaintact.ro . Acest lucru nu ar fi fost posibil fără suportul total acordat de primăria orașului Cluj sau a partenerului permanent, Banca Transilvania, prin programul comun de susținere a fenomenului artistic clujean la Centrul de Interes, BTContemporaryArt, Weberbau, Distral și alți sponsori.
Anul acesta se împlinesc 6 ani de la înființarea Centrului de Interes din Cluj Napoca, organizație pe care o conduci și o coordonezi cu succes. Prezintă-ne pe scurt proiectele/expozițiile importante ce au avut loc în perioada 2017-2022.
Proiecte au fost multe în toți acești ani. Am avut colaborări cu galerii, artiști și critici de artă de prestigiu. Aș enumera câteva dintre evenimentele de vârf realizate sub umbrela Centrului de Interes din Cluj: Expozițiile Bill Viola, Dimitri Kavarga, Monochrome Stories, expoziție care a prezentat artiști ca Marina Abramovic, Gerhard Richter, Sol Lewitt, Moholy Nagy, sau Hermann Nitsch, organizate de Asociația Bazis, în colaborări cu Primăria orașului Debrecen, cu Centrul de artă MODEM din Debrecen, colecția Antal Lustig, sau Ferenczi Museum din Szentendre. Am avut expoziții ale lui Valerie Mrejen, sau “A Constructed Word”, din Paris, la SPATIU INTACT, unde am prezentat și “I Am, You are, He Is”, sau “Artiști contemporani interpretează iconica lampă a lui Wilhelm Wagenfeld, în anul centenar al Școlii Bauhaus, cu participarea unor artiști ca Dieter Roth, Ben Vautier, Richard Hamilton, Daniel Spoerri, Nam Jun Paik și alții, o coproducție SPAȚIU INTACT și Tecnolumen Gmbh, din Bremen, curatori: Dana Altman și Florin Stefan. Revin din nou la câteva exemple, așa cum am mai enumerat și în descrierea activității SPATIU INTACT de mai sus: Alfredo Pirri, cu expoziția PASSI( o coproducție cu Asociația Friche), Il Video Rende Felici: Zapping la videoarte in Italia, curatoriată de cunoscuta critică de artă din Italia, Valentina Valentini, care a cuprins lucrări video semnate de artiști italieni legendari, ca: John Baldessari, Iannis Kounnelis, Alighero Boetti, Urs Lüthi, Giulio Paolini, Arnulf Rainer, Daniele Puppi, sau Michele Sambin, sau expoziția, Usual Suspects, a lui Mircea Suciu.Un alt proiect major pe care-l menționez aici, din nou, este Bienala Jeune Creation Européenne, edițiile 2018-2020 la Cluj. Mai recent, în anul 2022, am avut colaborări cu spațiul Focus prin expoziția Timo Klos și Mirko Canessi sau Asociatia Friche, cu artistul belgian Ronny Delrue și artista italiană Linda Carrara, cu Asociația Camera prin expoziții ale lui Răzvan Neagoe și Irina Dumitrașcu-Măgurean. Cu siguranță, listei mele aș putea să-i mai adaug și alte evenimente cu alți artiști și alți actori culturali, dar las loc celor curioși să exploreze site-ul, www.centruldeinteres.art, unde avem o cronologie a activitătii noastre bogate, cu ilustrații și tururi virtuale.
În 2021 ai primit distincția Chevalier de L’ordre des Arts et des Lettres, din partea Ambasadei Franței din România. Care au fost aporturile tale culturale pe zona franceză de artă contemporană?
Distincția Chevalier de L’ordre des Arts et des Lettres am primit-o cu mare satisfacție din partea Ministrei Culturii Republicii Franceze, Roselyne Bachelot-Narquin și mi-a fost decernată la Cluj de către Excelența sa, doamna Laurence Auer, Ambasadoarea Republicii Franceze la București. O parte din colaborările mele cu partenerii francezi le-am menționat deja mai sus. Ele s-au întins pe parcursul unei lungi perioade, de peste douăzeci de ani. Nu pot să nu-mi amintesc cu drag de colaborările cu cei care au fost directorii Centrului și mai apoi redenumit Institutul Francez din Cluj în tot acest timp, Christiane Botbol, Manuèle Debrinay Rizos, Benoît Bavouset și regretata Ioana Costaș. Aș mai vorbi aici despre proiectul realizat în parteneriat cu Școala Superioară de Arte și Media din Caen/Cherbourg, numit Papanache-Camembert, co-curatoriat cu bunul meu prieten, artistul și profesorul Benjamin Hochart, conceput și realizat în contextul sezonului Franco-Român, 2018-2019. Așa cum am mai spus, a urmat evenimentul artistic major al anului 2021 ORLAN la Cluj-Napoca, una din artistele emblematice ale Franței si a lumii. Alte colaborări cu Franța vor urma în acest an și în anul 2024, când parteneriatul cultural Franco-Român va împlini o cifra rotundă și vor avea loc o seama de evenimente excepționale, aici în România. Un lucru important pentru mine și despre care nu am vorbit până aici, este colaborarea pe care o am ca pictor, începând din anul 2016, cu galeria Anne-Sarah Benichou din Paris. “Face Time” 2016, expoziție curatoriată de Ami Barak și “This is not a love song” 2018, sunt cele două expoziții personale pe care le-am deschis până acum în spațiul galeriei din Rue Chapon. În anul 2017 am expus la galeria Iconoscope din Montpellier, expoziția cu numele “La boîte rouge”. Au urmat și o serie de expoziții de grup, pe care le-am realizat împreună cu colegii mei artiști din portofoliul galeriei Anne-Sarah Benichou: “Galeristes Art Fair”, Paris și “Artgenève”, Geneva, 2017, Independent Art Fair, Bruxelles, 2018, “Mon corps ou est tu?”, “Place aux femmes”, sau ”participarea la Festivalul internațional de carte de artă și de film din Perpignan, 2021.
Să zicem că nu ai fi ales o carieră artistică. Ce meserie ți-ar fi plăcut să ai și de ce?
Greu de spus ce carieră non-artistică aș fi urmat, nu am fost un elev prea bun la școala gimnazială. Mă pasionează gătitul și am perioade când fac asta cu multă plăcere, dar nu cred că mi-ar fi plăcut să stau închis într-o bucătărie de restaurant, cu o stea Michelin sau fără, pentru tot restul vieții mele. Să cânt frumos mi-ar fi plăcut. Mi-ar fi plăcut să fiu un artist liric de succes, un tenor dramatic de talia lui Mario Del Monaco, Franco Corelli, sau Franco Bonisolli. Asta mi-ar fi plăcut să pot face…
Artribune, the most important italian art magazine, put the light on Centrul de Interes in Cluj, where visitors can walk on a broken mirror on the floor art installation by Italian artist Alfredo Pirri.
RO
Florin Ştefan (artist\preşedintele Federaţiei Centrul de Interes)
Ai fost în Cluj-Napoca cu ani în urmă pentru un artist talk. Cât de mult a influențat decizia de a expune aici la Centrul de Interes, acest lucru? Ai mai participat la vreo expoziție cu o asemenea instalație fără să poți fi prezent? Si cum ai resimţit, in general, aceasta situaţie creată de pandemie ca artist?
A.P. Am fost la Cluj-Napoca pentru a susține o prelegere la Universitatea de Artă. La scurt timp după ce ajungi într-o urbe, îi înțelegi predispoziția. Există orașe cu vocație de capitale politice (cum ar fi Napoli sau Torino în Italia), altele al căror activism îl sesizezi imediat, precum New York-ul, sau cele marcate de focul sacru ca Ierusalimul. La Cluj te simți înconjurat de pictură, nuanța sa și chiar climatul atmosferic corespund acelor culori indefinisabile și amalgamate din care sunt realizate majoritatea picturilor artiștilor pe care i-am văzut și vizitat. În marea majoritate a cazurilor, culoarea nu este niciodată pură, dar prin metisaj totul virează spre gri. Galbenul nu orbeste, roșul nu doare, albastrul nu este de nepătruns. Griul acela atrage ca un magnet, nu este nici lumină, nici întuneric, este format dintr-o masă atractivă și are gust de ulei.
De asemenea, am cerut să vizitez și studiourile artiștilor care nu mai sunt tineri, generația care a făcut sculpturi publice și a lucrat în anii '50, există acele culori și acolo. Nicio legătură cu investigațiile cromatice și tonale ale informalului post-surrealist european din aceeași perioadă. Acolo diferitele nuanțe nu aveau un rol structural ci decorativ, pe când la voi, îmi pare că tendința spre gri e o chestiune esențială, fizică și nu doar artistică. Poate că nu întâmplător am cerut să fie pictat în gri, un gri cald și indefinibil, peretele vid ce iese în evidență ca un monolit în centrul instalației, în loc să-l las alb.
Când am văzut sediul vostru, am priceput cât de mult acest mod de a înțelege culoarea – ca amestec – înfluențează pozitiv și activitățile voastre, care, de fapt, se combină între ele cu o atitudine politică și de susținere reciprocă. Asta v-a făcut să concepeți întreg spațiul ca un lucru ce necesită o cultivare colectivă, unde să conflueze oameni și idei diferite – o abordare ce m-a frapat realmente. Expunându-mi lucrarea vouă și prin voi, am certitudinea că o voi arăta unor oameni sensibili, competenți și interesați să împărtășească o experiență.
Până acuma nu realizasem niciodată o lucrare totalmente la distanță. Poate acest lucru e posibil tocmai datorită simțului colectiv și atentiv pe care l-am întâlnit la voi și îl păstrez în memorie. Iată lucrarea mea, aflată la voi în acest moment marcat de imposibilitatea de a călători, e construită tocmai grație memoriei și imaginației. Nu mi se pare ceva completamente negativ (în afară de a nu putea împărtăși plăcerea de a fi împreună) realizarea unei expoziții la distanță, în fond una dintre chestiunile importante ale artei și culturii timpurilor noastre e tocmai posibilitatea de a amplifica imaginarul grație și prin intermediul distanței. Dacă ne imaginăm lumi îndepăratate, de ce să nu fantazăm și despre cele apropiate și dificil de atins în momentul de față? E, de asemenea, o modalitate puternică, întrucât călătoresc mai mult ideile și mai puțin corpurile. Iată! A abandona lucrurile propriului lor curs este ca și cum ai abandona oamenii continuând să-i simți aproape. Crește astfel o atitudine mai responsabilă și mai eliberată de persoana care, prea adesea, e evidențiată în locul operei. Pentru mine, în acest moment și cu voi, a lucra la distanță e ca și cum am trăi în acel gri de care vorbeam, a fi în interiorul unui câmp de potențialități expresive fără confinii, inefabile, infinite.
Ovidiu Leuce (artist)
In prezentarea de acum trei ani ai vorbit, în principal, despre relația dintre pictură și spațiu în lucrarile tale. Cum vezi relația cu pictura (dacă ea există) a unei opere atât de connotate de arhitectură, cum e seria Pași?
A.P. Pictura e pretutindeni, iar noi suntem interpreții ei. Pictura nu este o tehnică și nici un limbaj. Măreția și, poate, inepuizabilitatea ei se datorează faptului că ea este matricea tuturor artelor, inclusiv a celor spațial-ambientale sau acustic/coreografice. Nu doar că nu e o tehnică, dar nici măcar o materie, este un mod diferit de a raționa și de a înțelege totul. Uneori în ea prevalează aspectul spiritual alteori cel material, dar aceste diferențe nu fac parte din moduri diferite de a vedea, ci din schimbările de percepție ale corpului care le-a generat. Un pic mai la dreapta sau la stânga, încoace sau încolo, și totul se schimbă. Bogăția picturii mărturisește că suntem vii și că ne mișcăm în spațiu și timp, ștergându-i confiniile. Pictura face și asta într-o perioadă de pandemie, iar grație ei, nu avioanelor, reușim să ne mișcăm.
În 1923 poetul Paul Valéry scria: „Suntem și ne mișcăm în același vertij al amestecului... Pictura și sculptura ... sunt doi copii abandonați. Mama lor, Arhitectura, e moartă. Atâta timp cât era încă în viață le oferea locul său, scopul său, legăturile sale. Pictura și Sculptura nu aveau libertatea de eroare. Aveau spațiile lor, lumina lor bine definită, subiectele lor și alianțele lor... atâta timp cât ea trăia, știau ce vor.”
Cred că e destul de adevărat, cum e adevărat că epoca sa nu s-a încheiat. Aceasta va dispărea împreună cu arta în general, nu prin substituire tehnică sau chiar tehnologică, cum prea adeseori se crede, ci prin mutațiile termenilor perceptivi și ai centralității corpului uman în spațiu și timp. Lucru, de altfel, deja în curs de realizare....
Dispariția artei se încadrează în întrebarea ta? Da, mai ales în legătură cu lucrarea Passi pe care o realizez la voi. Această lucrare (doar aparent serială...) e una „terminală”, mai întâi deoarece combină diferite discipline la finalul funcțiilor lor, în momentul când se arată epuizate și obosite de activitatea lor seculară, apoi pentru că moartea – sau dispariția atât constantă cât și momentană a imaginii – este adevăratul său câmp de interes. Sub pașii vizitatorului imaginea se descompune permanent, creând totuși, la fel de continuu, una nouă. E o operă despre moartea înțeleasă ca transformare și traiect către un câmp luminos și etern, care se întrevede doar din depărtare, precum un deșert făcut din pulbere lucitoare.
În fond, Passi e o mașină ce produce pulbere de sticlă strălucitoare ce devorează imaginea, generând lumină și un pigment destinat amestecului cu vopsele și lianți, deocamdată necunoscuți, spre a fi utilizați de pictorii viitorului.
Alex Mirutziu (artist)
Oglindirea motivelor, sculpturilor și a elementelor arhitecturale actioneaza și ca o manevră teatrală de manevrare a spațiului sau e doar o prelungire a acestuia care activează acea senzație de vertij, privirea în abis, de care vorbea Kierkegaard?
A.P. A merge pe Passi este ca și cum te-ai afla în vid, sau în centrul unui paralelipiped care dublează formele și dimensiunile a ceea ce avem în jurul nostru, rupându-l în fragmente ce conțin porțiuni vizuale mai mari decât fragmentul în sine. „Manevra teatrală” despre care vorbești operează direct la nivelul picioarelor, oferindu-ne senzația de a merge pe un ghețar pe cât de subțire, pe atât de periculos. În fapt, din ghețarul care se sparge sub presiunea greutății noastre, lucrarea reproduce zgomotul care se răspândește în spațiu. Privirea în abis este totuși aceea a oricui se pune momentan în fața unei opere de artă, ea te însoțește amiabil de mână, spre marginea ei, lăsându-te acolo să te descurci singur, întrebându-te: ei și acum?
Passi oferă o versiune a acestui parcurs: se merge de unul singur (fără a vorbi mult), singur te uiți dedesubt (conștient că este un deasupra, dar conștiința nu e suficientă pentru a nega autoritatea imaginii), singuri putem observa ca si cum am fi o linie dreaptă în spațiu (nimănui, din motive optice, nu-i este permis să-l vadă pe celălalt în acest fel), singuri simțim presiunea corpului în mediu (și suntem conduși să ne evaluăm acțiunea), prin noi înșine generăm un sunet (care, totuși, devine o orchestră colectivă pentru urechile tuturor). Spațiul se extinde până la limitele a ceea ce percepem ca atare, dar atenția noastră se îndreaptă și spre ceea ce nu putem percepe sau vedea, deoarece în mod normal ne experimentăm ființa în interiorul spațiului, ca o acumulare de preocupări și acțiuni caracterizate de impedimente și de „nu”-uri ... nu rupe, nu privi în jos, nu sta strâmb sau nu ține brațele largi, nu avea îndrăzneala să, etc. ...
Voicu Bozac (arhitect)
Oglinda, în istorie, a fost un simbol al narcisismului, al egoismului. Dar oglinzile tale, în felul în care le văd eu, creează un spațiu comunitar, de participare activă în care oameni și evenimente neașteptate pot trăi împreună. Putem așadar privi oglinzile tale ca antiteză la oglinda mamei vitrege din Albă ca Zăpada?
A.P. Oglinda e (prea) adesea înțeleasă ca un instrument ce servește la confirmarea a ceea ce există deja... ochii oglinda sufletului, arta oglinda realității etc. Mama vitregă din basm căuta confirmarea frumuseții sale și, de fapt, a continuat s-o primească până la apariția Albei-ca-Zăpada. Așadar, până la acel moment, oglinda și-a îndeplinit cu fidelitate sarcina clasică. Apariția unei frumuseți scandaloase și mai puternice (să lăsăm la o parte morala vâscoasă a fabulei) constrânge oglinda să confeseze ceva ce schimbă totul. Prin urmare, dacă nu ar fi existat o traumă care să rupă viziunea cu care suntem obișnuiți, acel instrument ar fi furnizat cu greu imagini încă necunoscute. Vrăjitoarea reprezintă, în ochii mei, habitudinea, ceea ce deja știm, de aceea este rea. Să zicem că, în mod normal, oglinda e un mecanism ce servește la ranforsarea realității, mai ales dacă e poziționată orizontal în fața privitorului. În acel caz, preia tot ceea ce avem în spate și, mai presus de toate, ne dă certitudinea poziției noastre în spațiu, plecând de la linia orizontului care ne include și ne echilibrează, făcându-ne să ne simțim stabili în lume.
Istoria artei ne oferă multe tentative de opoziție la această setare (și, în schimb, multe care o confirmă până în timpurile noastre). Exemplare sunt ultimele autoportrete ale lui Rembrandt, realizate privindu-se într-o oglindă neagră, ce returnează mai curând o imagine tenebroasă decât luminoasă. Pe mine mă interesează exclusivamente acest uz al oglinzii: deci, nu un instrument de confirmare, ci de transformare. În acest sens, e valabil ceea ce zici apropo de narcisism și egoism.
Certamente, Passi mărturisește efortul de a proiecta un spațiu mai mare decât noi înșine, care precis e o dimensiune a coexistenței, unde însă – atențiune – stăm împreună dar separat! Și ascultând ecoul altora care împreună cu noi se mișcă la suprafață și pe care îi recunoaștem ca ființe umane, tocmai prin acest sunet ce ne implică împreună cu spațiul din jurul nostru. Împreună stăm pe o suprafață, pe un plan ce devine infinit, pentru că atinge realmente marginile ambientului; e cu totul altceva decat statul lângă fereastră individual, ca în fața unei oglinzi agățate pe perete.
Ana Horhat (arhitect peisagist)
Peisajul nu este doar undeva departe, nu se termină acolo unde ajunge privirea, ci implică și corpul , mersul, percepția, făcându-l astfel subiectiv. Poate fi considerată opera ta un peisaj, pașii imersiunea corpului în peisaj, crăpăturile urmele unor poteci spontane iar reflecțiile experiențe emoționale?
A.P. Această lucrare constituie o experiență perceptivă și sensibilă multiplă care poate fi trăită în diferite moduri. Poți rămâne la margini uitându-vă de sus, ca în faimoasa pictură a lui Caspar David Friedrich „Hoinarul deasupra mării de ceață ” sau rămâne în interiorul său, așa cum se stă în „Pluta Medusei” de Géricault. În ambele cazuri, simțurile sunt supuse unui stimul reînnoitor care îmbunătățește atât privirea, cât și cunoașterea prin corp, experimentând un mod diferit de a fi printre lucruri. În mod special, o membrană subtilă care ne separă picioarele de lumea subiacentă pe care ne mișcăm și mergem devine activă. Acel strat foarte fin devine centrul radiației tuturor simțurilor noastre și, de asemenea, al gândirii cognitive, prin acel filtru pe care îl cunoaștem și gândim într-un mod nou. Mersul devine o experiență macroscopică, scufundați cum suntem într-un ambient cu contururi neclare, dar și microscopică, conștienți că fiecare mică mișcare, fiecare presiune a corpului nostru peste suprafață, determină schimbări în contextul general. În mod normal, mergi pe suprafața passi-lor căutând modalități de a nu produce deteriorări, cu prudență, încetineală, suspiciune, dar și cu bucuria de a fi în fine liberi să facem ceva ce am visat întotdeauna să facem: ruperea unei suprafețe sticloase și reflectante „cu mâinile goale”, cunoscându-i pericolului și, de ce nu, încălcand prejudecata nenorocirii la care cineva este condamnat ca urmare a unui astfel de act.
Cum se știe, spargerea unei oglinzi este un grav tabu în cultura populară și ancestrală, un act destinat să producă ghinion. Cultura științifică analizează așa-numita „fază oglindă”, latentă în fiecare dintre noi, ca o fază a vieții noastre inițiale care, dacă nu este depășită, ne condamnă să trăim obsedați de o viziune păpușărească a sinelui, o fază importantă, constitutivă dar care se cere a fi depășită, ruptă, dacă individul dorește să se dezvolte ca ființă umană independentă de imagine și de cultul obsesiv pe care îl are despre sine și propria imagine reflectată. În același mod, s-ar putea afirma despre aflarea în peisaj, atenția micro combinată cu aceea macro constituind un nou mod de a fi în lume, unde, cum se zice, harta și teritoriul coincid. A rămâne în passi este ca și cum ai merge într-o pădure, simțind și amplificand în noi cel mai mic zgomot datorat ruperii unei crenguțe, trosnetului unei frunze uscate, tonului moale și scăzut al unui gazon îmbibat în apă. Percepția crește exponențial, fiecare lucru mic devine mare și viceversa. Semnele rupturii pe suprafața oglindită (sau pe sol) devin crăpături, uneori crevase, semne infinitezimale în care privirea se scufundă odihnindu-se și unde realitatea, care în acel moment lipsește peste tot, se re-cuibăreste.
József Iszlai (compozitor)
Obiectele de artă odată expuse, ajung inevitabil și într-un mediu acustic. Ai avut experiențe în care lucrarea expusă de tine a pierdut din prezența și 'puterea' sa din cauza contextului acustic ( traficul care se aude, poluarea fonică, zgomote din holul muzeului, etc.)?
A.P. Sunt un moștenitor inconștient, mai degrabă prin generație decât prin alegere culturală, al învățăturii lui John Cage care, după cum știi mai bine decât mine, nu face nicio diferență între sunet și zgomot. Își înregistrează ciclul numit „Roaratorio” dedicat lui Finnegans Wake de James Joice, într-o cameră de hotel din Köln, cu ferestrele deschise, prin care intră zgomotele străzii și sunt înregistrate împreună cu vocea sa, devenind parte a compoziției. Sau, gândindu-mă mereu la Cage, care, ieșind dintr-o cameră fără ecou, spune: „... tăcerea nu există ... Am ascultat două frecvențe, una joasă și alta înaltă ...”; oamenii de știință i-au explicat că prima a fost cea a aparatului său cardiocirculator, iar a doua provenea din cel nervos. Chiar și acusticamente e necesar să înfrunți și să trăiești „faza oglinzii”, pentru ca ulterior s-o spargi. Dar în cursul acestei regenerări ceva din respectiva fază rămâne interpolată în procesul de fragmentare și recompunere al formei, ceva real, sau din cel pe care noi îl crezusem real, ceva ce oglinda inimii ne oferea drept consolare. Acest ceva sunt semnale luminoase și vizibile, frecvențe acustice neclare, totuși permanent prezente, trimiteri la realitate, elemente, pe scurt, ce fac din această experiență mai mult un fapt decât o reprezentare. Chiar dacă aspectul teatral (menționat deja mai sus) și reprezentativ nu este complet eliminat prin actul de rupere. Dimpotrivă, se determină un complot nervos și sensibil care caracterizează experiența noastră din acel moment, determinând o formă narativă, chiar dacă abstractă.
Lucrarea Passi este un generator de sunete și zgomote atât individuale, cât și colective, este orice altceva decât muțenie! Zgomotele sale pot fi evocatoare de fapte naturale sau teribil de geometrice și imateriale, variind de la cele foarte acute la cele medii-scăzute, ca urmare a spargerii oglinzii și a reducerii sale progresive la praf mineral incapabil să ne mai redea o imagine, atunci când devine praf strălucitor (dar eu nu l-am văzut niciodată în acest stadiu ...). Sunetul sau zgomotul pe care îl produce se extinde peste tot, ajungând cu tonurile sale aspre la fiecare colț al clădirii care o găzduiește, iar ruperea fizică a suprafeței sale, prin zgomot, intră în posesia pereților și a tot ceea ce se află în clădire, dând impresia că el însuși scârțâie și e pe cale să se desfacă în fața ochilor noștri. Acest lucru se întâmplă mai ales dacă nu suntem distrași de vederea celor care într-adevăr desfășoară acțiunea de rupere, prin urmare, datorită mai ales sunetului autonom și disocierii sale de imagine. De fapt, această lucrare este ca un instrument muzical care, chiar dacă nu poate fi acordat, menține caracteristici constante ale creației acustice și relația sa cu spațiul înconjurător. În interiorul acestui spațiu se poate întâmpla altceva, care la rândul său este influențat de sunetul produs de operă sau pur și simplu de puternica evocare acustică pe care o oferă imaginea operei, chiar și în absența oamenilor.
Traducere din limba italiană de Virgil Mihaiu. Interviu publicat in Artribune, 11 septembrie, 2020